Dezastrul de la Mondialul japonez de handbal are și vinovați?

Sper să-i vedem ieșind în față, cu demisiile scrise, la întoarcerea în țară. Mi-a reproșat cineva că nu sunt acolo, la mai bine de zece mii de kilometri distanță, că nu știu atmosfera din vestiarul tricolorelor, că nu am habar cât suferă ele și n-ar trebui să critic nici jucătoarele, nici antrenorul, nici medicul, nici alți băgători de seamă. Și mi-am dat seama că omul are dreptate, că eu sunt doar un simplu plătitor de taxe și impozite, pentru ca fetele noastre să aibă bani pentru această deplasare. Drept urmare am decis să apelez doar la date statistice, să nu mai trag eu concluzii, să le spună chiar cei care au făcut efortul să ajungă în Țara Soarelui Răsare.

Contra Japoniei am atins apogeul umilinței!

Și să începem cu sfârșitul, ca să avem situația la zi, și să spunem că meciul de astăzi, contra Japoniei, a fost mai mult decât umilitor, apogeul, dacă vreți, al dezinteresului, al neimplicării – România, fără Neagu în teren, dar și fără Pristavița, o altă handbalistă cu mai mare experiență, a arătat ca un team fără busolă, un fel de trup fără cap, care se zbate să-și găsească un drum în viață. Perianu a dat primul gol în minutul 4, când gazdele aveau 3-0 pe tabelă. După care, România a mai punctat cu golul 5 în minutul 12, apoi golul 6 în minutul 17. Continuarea a fost dezastruoasă, al șaptelea punct pe tabelă a fost înregistrat în minutul 27, după 10 minute de rătăcire, între cele două semicercuri. A fost clar, chiar după primele 30 de minute, că vestiarul nostru este rupt, că nu mai există niciun pic de mândrie, că antrenorii nu mai au putere de convingere, iar tricolorele nu-și mai rup picioarele într-o competiție care, au gândit ele, nu le aduce niciun beneficiu. În repriza a II-a, au mai ajuns la poartă și după 6 minute, între minutele 32 și 38, dar și după 5 minute, pe final de meci. O partidă fără nicio ambiție, în care Perianu, Zamfirescu și chiar Polocoșer n-au vrut să le supere pe gazde – doar un cartonaș galben și trei eliminări, iar goluri puține, cât să nu fie bănuite că le-a durut în cot, de acest rezultat!

Se-ntâmplă să ni se stingă des lumina…

Dar să nu credeți că este pentru prima oară când fetele noastre se pierd pe teren și nu mai găsesc poarta adversă. Ele ne-au arătat că au ceva probleme cu memoria, cu ambiția, cu determinarea, chiar din startul acestui Mondial – cu primul adversar, Spania, am rătăcit între minutele 7 și 11, apoi între 14 și 18 și 21 și 30! În repriza a doua, am continuat să bâjbâim și ne-am pierdut în perioadele 32 și 38, pentru a încheia apoteotic, între minutele 48 și 58 – scor final, 31 – 16 pentru iberice și intuiam că totul va fi compromis!

Cu Muntenegru ne-am comportat ceva mai bine, având doar 6 minute de întuneric, minutele 46-52. Dar am compensat cu Kazakhstanul, unde n-am mai văzut poarta între minutele 22-28, 34-43 și 48-56. Și în acel meci am fost aproape de o umilință totală, pentru că am câștigat la doar două goluri diferență, 22-20.

Și mergem la meciul contra Ungariei, câștigat cu 28-27, victorie pentru care am făcut mare tărăboi. Dar și acela a fost cu cântec, iar succesul putea foarte bine să fie în partea adversă – oricum, nu ne-a ajutat cu nimic accesul în faza următoare, unde selecționata tricoloră a cunoscut cele mai mari eșecuri din ultimii 30 de ani. Dar să ne întoarcem la ”marele”succes, împotriva maghiarelor, care ne-au întrecut în greșeli de tot felul, după ce făcuseră o primă repriză de manual. Am punctat și noi la capitolul impresie negativă, am marcat primul gol în minutul 8, când Hafra, Kovacsics și compania aveau 5-0 pe tabelă. Am mai pierdut odată sensul jocului, între minutele 18 și 25, însă am recuperat totul în mitanul secund.

Rusia ne-a lăsat să ne consumăm resursele

Și ne-am văzut în Main Round, cu Rusia în față, prima adversară de calibru. Și ne-am descurcat binișor, chiar dacă nu ne-am regăsit în joc preț de 9 minute, de la borna 8 și până la 17! Am terminat repriza la egalitate, 10-10, dar se terminase și benzina unei întregi naționale, asta aveam să aflăm cât de curând. Se spune că nu ești șofer, dacă n-ai făcut pana prostului, iar asta ni s-a întâmplat nouă cu team-ul comandat de fostul nostru comandant, Ambros Martin. Am depășit orice închipuire, să pedalezi în gol 12 minute și să nu ai nicio reacție, când vezi că tabela se-ndepărtează tot mai mult de tine, eu cred că asta ține de o anumită educație, de ambiție, de personalitate. De la un deficit de un singur gol, 16-17, am ajuns să ne-ngrozim, diferența se făcuse de 8 goluri! De ce să mai suspini, cum să mai declari că-ți pare rău, și ce educație să ai arătând cu degetul către arbitraj? Am spus adio avansare, adio medalii, n-aveam să ne mai revenim niciodată…

Am vrut noi cu Suedia, să ne arătăm mușchii, dar când primul gol îl marchezi după 7 minute de la primul fluier, gestul îți taie picioarele și mergi, aproape obligatoriu, doar șchiopătând, cu goluri din 5 în 6 minute: 16-20, 23-30, 33-39, 48-52, 55-60. Scor final, 22-34, ce chin, ce jale!!

La capitolul statistici, găsim că România a fost printre cele mai lipsite de fair play echipe – deține supremația la cartonașe galbene 13, are 39 de eliminări de 2 minute, fiind întrecută doar de Serbia, cu 42, și Muntenegru, cu 43. La contraatacuri stăm extrem de prost, avem doar 7 astfel de acțiuni finalizate, la fel ca Angola, doar Austria ne depășește, care are doar 6. România a mai existat în statistici doar prin Cristina Neagu, clasată pe locul 5, în clasamentul eficacității, cu un total de 49 de goluri, iar următoarea româncă, din aceeași ierarhie, este Crina Pintea, clasată pe locul 77, cu 21 de reușite! În rest, România n-a existat…

Lasă un răspuns