Asistentă româncă, dezvăluiri direct din infernul din Italia: Mă implora să o las să o mai vadă o dată! Strângea în mână o cruce și se ruga

O asistentă româncă face dezvăluri șocante din Italia. Silvia Tutuianu este asistentă medicală la un spital din Roma, de mai bine de 15 ani. Lucrează la triaj, la camera de gardă, unde a văzut și s-a confruntat cu multe situații, dar ce trăiește acum, de aproape o lună, în Italia, este un adevărat coșmar, greu de imaginat.

Pacienții vin pe bandă rulantă și abia mai au loc în saloane. Unii sunt testați pozitiv cu noul Coronavirus, alții, nu. Dar pericolul există, mai ales când ești în prima linie. Silvia a povestit, pentru FANATIK, cum decurge o zi la camera de gardă,  în ce stare ajung pacienții și prin ce chinuri trece personalul medical.

Asistentă româncă, dezvăluiri direct din infernul din Italia

Cum este o zi la camera de gardă?

– Lucrăm la foc automat. Începem activitatea la 7 dimineața, echipați cu măști chirurgicale, mănuși și combinezoane, gata să îi ajutăm pe cei care au nevoie de noi. Suntem distanți unii de ceilalți, tăcuți, mult mai precauți și suspicioși. Nici nu apucăm să terminăm raportul de gardă, că ambulanțele încep deja să vină, una câte una, cu pacienți suspecți de Covid 19. Îmi iau locul la triaj, în cortul instalat de puțină vreme, în fața spitalului, și controlez ultimele indicații privind triajul pacienților cu febră. Încerc să rămân calmă.

Unii au insuficiență respiratorie, frecvența cardiacă este 125, frecvența respiratorie, 22, saturație oxigen la 50%. Respiră cu dificultate. Cei mai mulți pacienți ne spun că nu au avut contact cu nimeni. Și atunci, noi, cei de la triaj, trebuie să luăm decizii: unde îi trimitem, necesită un EKG, trebuie trimiși la cardiologie, au dificultăți respiratorii?

Ce vedeți în ochii pacienților?

– Pacienții ne privesc speriați, nu știu ce li se întâmplă. Până la rezultatul testelor, nu știu dacă sunt contaminați sau nu. Așteptarea îi omoară. Se uită la noi cu ochi întrebători, speriați și ne fac semne că nu pot respira. Toracele se mișcă în ritm alert, are sete de aer. Atunci, noi decidem dacă să îi trimitem la izolare, sau nu, până ies rezultatele.

Rudele celor infecați nu știu dacă se mai revăd vreodată

Ce se întâmplă la camera de izolare?

– Ajunși în sala de izolare, panica se instalează și mai mult. Nimeni nu știe ce să le spună, nu primesc explicații, pentru că nimeni nu poate să spună nimic până nu ies testele. Colegii mei, îmbrăcați în echipamentul de protecție, cu măști și combinezoane, ca niște extratereștii, încearcă să îi liniștească. Dar ei tot nu respiră și parcă nu îi ajută nimic.

Ce spun rudele care așteaptă afară?

– De exemplu, s-a întâmplat să las o pacientă de 75 de ani în plină criză de axietate. Afară este fiica ei, speriată și îngrjorată. Are o mască făcută din hârtie de copt. Mă întreba, plângând, dacă mama este bine, dacă respiră, dacă este contaminată. Îmi spunea că a protejat-o, că nu a ieșit, că nu a avut contact cu nimeni. Strângea în mână o cruce și se ruga. Îi era frică. Eu o rog să se liniștească și să ne dea timp să o stabilizăm, să poată respira și, apoi, îi voi răspunde la toate întrebările.

Plângând, mă roagă să o las să o mai vadă o dată, înainte de test, pentru că știa că, dacă testul iese pozitiv, nu își va mai vedea mama niciodată. Pentru că, regula este ca atât timp cât pacientul este pozitiv, rudele nu mai au voie să intre în contact cu el. Nici dacă moare. Efectiv, îl aduce la spital, dar nu știe dacă o să îl mai vadă vreodată sau nu. site news

Lasă un răspuns