Adevărul despre Handbal, Nr. 2, o revistă cu un conținut valoros, chiar și-acum, UNICĂ în peisajul publicațiilor sportive românești!

Pentru astăzi, vă supun atenției numărul 2 al publicației, de excepție, aș putea spune, care a apărut în februarie, 2011, pentru că în paginile sale se află un interviu document, cu regretatul technician Oprea Vlase, omul care a stat în spatele celor patru titluri mondiale, cu care se laudă naționala masculină de seniori. Ba chiar intrăm și în vestiarul tricolorilor, prin intermediul lui Petre Ivănescu, și aflăm ce s-a întâmplat la primul titlu din 1961, plătit cu sânge, la propriu, de însuși antrenorul Vlase. Și ca o completare, în același an, avem mărturii de la partida România – Franța, care s-a transformat într-o umilința pe care le-am administrat-o francezilor, chiar pe terenul cocoșilor și la invitația lor.

Și pentru că a fost o revistă cu pretenții, găsiți prezentarea aici, făcută acum două săptămâni, am apelat și la colaborarea cu un alt technician de valoare, Constantin Pilică Popescu, cel care a devenit triplu campion mondial cu fetele sale, singurul antrenor roman, din toate timpurile, ca și Oprea Vlase, care a adus aur pentru țara noastră. Și dacă Oprea Vlase mi-a dezvăluit câteva din filozofiile sale de antrenor, spunând, printre altele, că ”Talentul și harul nu sunt suficiente fără trudă”, la rândul său Pilică Popescu a povestit despre ”Geneza și originea handbalului”, cât și despre ”Grandoare și decadență”, referindu-se la handbalul în 11.

Cristina Neagu, The Queen!

Sigur, ca subiect de actualitate, mă refer la vremurile din 2011, găsim în paginile Adevărului despre Handbal totul despre medalia de bronz a senioarelor, cucerită la Europeanul din decembrie, 2010, cât și prima recunoaștere internațională a Cristinei Neagu, desemnată cea mai bună handbalistă din lume, din sezonul abia încheiat! Am recitit cu mari emoții, și acum, declarațiile fetelor, după meci, lacrimile după înfrângerea cu Suedia, cât și ambiția cu care au evoluat pentru bronz, împotriva gazdelor din Danemarca.

Și tot în acest număr am scris despre aventura seniorilor la Mondialul din Suedia, o aventură încheiată sub posibilitățile noastre, locul 19, din pricina unui meci de coșmar, împotriva Algeriei, adversar care nu avea nicio șansă de calificare în Main Round, dar care și-a vândut scump pielea – adversarii ne-au bătut cu 15-14, tricolorii marcând doar 4 goluri în repriza a doua!

Prin urmare, Adevărul despre Handbal era o publicație vie, cu relatări spumoase, cu critici, dar și cu vorbe bune, cu povești pe care să le ții minte, cât și cu sfaturi medicale, benefice pentru sportivi, dar și cu recomandări pentru arbitrii tineri, de colegii lor mai experimentați.

Oprea Vlase a vărsat sânge, pentru acest titlu mondial!

Nu pot să închei prezentarea acestui număr, dacă nu vă reproduce întocmai povestea spusă de tricolorul Petre Ivănescu, de la primul titlu mondial câștigat de seniori, competiție desfășurată la Dortmund, în Germania:…”Înainte de meci îmi puneam întrebarea dacă pot să joc, având mari dureri la urmărul drept. În catacombele din Westfallenhalle, încălzindu-mi umărul prin aruncări ale balonului într-un perete, am nimerit o muchie și mingea a ricoșat în fața lui nea Vlase (n.n. antrenorul Oprea Vlase). L-am lăsat acolo plin de sânge și blestemând, noi trebuind să intrăm în teren. După meci, colegii mei se îmbrățișau tăvălindu-se pe jos. Eu eram stupefiat, totdeauna ies repede psihic din atmosfera meciului, așa că m-am îndepărtat de aceste scene și m-am încuiat într-o toaletă. Mi-am dat seama că ceva se va întâmpla în viața mea … Realizare uriașă pentru un om, care aparținea unei societăți comuniste și cu bube la originea social… Ultimii șase jucători din prima generație și doi antrenori, care am mai supraviețuit, ne vom întâlni pe 12 martie, la București, să sărbătorim 50 de ani de la caștigarea primului titlu mondial. Suntem puțin triști, că România și-a adus aminte de noi doar după 20 de ani de la Revoluție, când nu ne mai cunoaște nimeni. Dar noi tot vom sărbători acest eveniment, ne vom gândi și la colegii care nu mai sunt printre noi și-i vom cinsti, mânați de de sentimentul patriotic, tot atât de puternic, ca în 1961”!

Recunosc, o lacrimă a apărut și ea, recitind aceste rânduri, mai ales că din 2011 și până acum au mai plecat pe lumea cealaltă și trei din cei mai valoroși tehnicieni din toate timpurile: Oprea Vlase, Niculae Nedef și Constantin Pilică Popescu, cei care care au regizat cele patru titluri mondiale la masculin și alte trei coronae la feminin.  

De la stânga la dreapta: Niculae Nedef, Oprea Vlase, Pilică Popescu

P.S. 1 Din numărul 3 al Revistei Adevărul despre Handbal facem spicuiri interesante, spun eu, pentru că Federația împlinea 75 de ani de existență. În plus, Maestrul tehnician Pilică Popescu avea s-mi spună totul despre primul său titlu din Liga Campionilor, obținut, cu 50 de ani în urmă, cu echipa de club Știința Bucureștie, o premieră pentru handbalul românesc, cu același antrenor de excepție! Și tot aici găsim aventurile lui Gigi Ionescu prin Europa, ca antrenor…

P.S. 2 La Adevărul despre Handbal munceam din greu, era scrisă de mine, în proporție de 70%, iar ca să scrii atât trebuia să și ai subiecte. Eu lucrasem mult timp în presă și știam că o publicație valoroasă este aceea care tratează subiectele cu seriozitate – nu mai era timpul osanalelor (am trait și în acele vremuri!), trebuia să spunem lucrurilor pe nume. Iar în handbalul românesc erau destule de criticat, și la nivel de loturi naționale, și la nivel de ligi autohtone, cât și la nivel de arbitraj. Nu ca acum, firește, dar bube erau, iar eu începusem încă de pe atunci să lupt pe toate fronturile. Mi-am atras multe critici, inclusiv de la cei care se aflau în Federație, dar am mers înainte. Nici presa nu s-a sinchisit să vorbească prea mult despre Adevărul despre Handbal, chiar dacă purta sigla Federației, în ciuda faptului că erau televiziuni care transmiteau diferite meciuri din campionatele de handbal. Am aflat că nimănui nu i-a venit să creadă că această revistă este concepută și construită de un singur om – eu numesc asta invidie! Dar a trecut, mă uit acum la publicații care mai de care mai colorate, cu hârtie lucioasă, ca să-ți ia ochii, dar cu un conținut îndoielnic. Dacă asta se vinde, ce să zici…

Lasă un răspuns